Poem dedicat mamei

• De ceva timp nu am mai prezentat nici una dintre poeziile mele si cu o introducere bine scrisa. Vreau ca de aceasta data sa nu se inteleaga gresit ceea ce vreau sa exprim. Acest poem este dedicat mamei mele, nu pentru ca nu mai este, ci pentru ca nu mai este cum era o data… datorita faptului ca am crescut si ca nu mai sunt un copil tandretea mamei s-a dus, oarecum, cu timpul, iar eu a trebuit sa imi suport problemele singurica si n-am mai putut sa ma avant in bratele si in tandretea ei pentru a ma feri de toate. Mi-e dor de zilele in care eram un tanc si ma lua mama in brate si ma smotocea ca pe o jucarie si uitam pur si simplu de tot si toate… mi-e dor de acea mama tanara, plina de viata si cu chef de a trai alaturi de familia ei mare si fericitaStiti ca mamica e ca un super erou al nostru in copilarie si cand e ea prin preajma totul e frumos. Asta e ceea ce vreau sa exprim, insa fiecare o poate interpreta, simti, citi exact asa cum isi doreste. Sper, totusi, sa va placa chiar daca e cam trista.

Mamico
de Arghir Elena Nicoleta

Inundandu-mi pleoapele cu lacrimi de dor
Privesc spre lalelele,care dintr-o data mor.
In palma ti-as tine sufletul,daca as putea
In buzunarul pieptului te-as proteja.
Micuta si gingasa fiinta,tu esti
Reala,ca printesa din povesti.
Mamico,doru-mi este vijelios in suflet
Numai chipul tau aduce pe chipul meu un zambet.

Fiinta a carei suflare
N-as vrea vreodata sa-nceteze
E mama, care mereu imi zisese
Ca fiinta a carei neincetare de suflare
Sunt eu.
“Esti tu,copilul meu!”

Mamico,vino inapoi la mine
Adu-mi in inima mai mult decat suspine
Mamico,strage-mi fata-ntre ale tale palme
Si fa ca durerea sa dispara
Pentru ultima oara,mamico….